Antichitatea creștină, începând cu Papias, îl numește ”tălmaciu lui Petru” pe cel care a consemnat în scris, după relatările personale ale apostolului Petru, tot ceea ce Iisus Christos a spus și a făptuit. Acest interpret al lui Petru, Sfântul Marcu, cel care ne-a lăsat moștenire Evanghelia care îi poartă numele, este astăzi propus ca și profil al învățăturii morale autentice, atât de către calendarele bizantine, cât și de cel latin.
„Istorisirea faptelor lui Marcu”, o scriere de la jumătatea secolului al VI-lea, ne spune că Sfântul Marcu, în ziua de 24 aprilie, a fost legat de gât cu o funie și târât de către păgâni pe străzile Alexandriei, în râsul și batjocura gloatei aprinse de ură. Aruncat în închisoare peste noapte, în ziua următoare a fost supus acelorași chinuri, dar nu a mai rezistat mult și a murit.
Trupul i-a fost aruncat pe un rug aprins, dar creștinii au reușit să-l sustragă și să-i facă înmormântarea cuvenită sfinților martiri. Se spune ca în anul 828, doi negustori venețieni au reușit să obțină trupul Sfântului Marcu și l-au dus la Veneția; aici, între anii 976-1071 s-a înălțat frumoasa bazilică venețiană închinată Sfântului Marcu, autorul celei de a doua evanghelii a creștinătății.
Dragilor, a muri pentru adevăr și pentru ideal nu este o exagerare, ci o măsură a sublimului. În absența acestui ideal, un popor duce o viață mediocră. Idealul unui popor nu este numai un ideal geografic, ci, mai presus de toate, idealul de a participa la dezvoltarea civilizației prin aportul calităților și a muncii spirituale pe care o va depune.
Îi suntem recunoscători sfântului Marcu pentru contribuția spirituală pe care a adus-o civilizației noastre și pentru felul în care a știut purta făclia adevărului aprinsă, indiferent de consecințe.