Ziua bună, dragi cititori!

Într-o legendă din India se povestește despre un țăran care, având pe umerii săi un sac plin de grâu, îl întâlni pe Dumnezeu care-l rugă: ”Dă-mi, te rog, mie grâul!” Țăranul desfăcu sacul și începu să caute în el cel mai mic bob. După ce găsi, i-l dărui lui Dumnezeu. Dumnezeu îl luă și-l transformă într-un bob de aur. Apoi i-l dădu înapoi țăranului. Atunci țăranului îi păru rău că nu-i dăruise lui Dumnezeu întregul sac cu grâu.

Într-o epocă a receptivității față de tot ce-i nou și ”strălucitor”, mulți dintre noi îi lăsăm lui Dumnezeu firimiturile existenței noastre. Îi cerem să ne facă fericiți pe calea noastră proprie, cu puținul pe care i-l dăm, dar nu vrem să ne batem capul prea mult cu religia, pe care o tratăm cu superficialitate. În schimb, Dumnezeu nu ne poate da fericire și plinătate, o schimbare cu adevărat majoră în viața noastră, dacă noi continuăm să-i oferim resturile.

”Acesta este secretul istoriei”, ne spune scriitorul C.S. Lewis. ”Se consumă energii fantastice – sunt clădite civilizații – sunt concepute instituții excelente; dar de fiecare dată se strică ceva. O deficiență fatală face întotdeauna ca oameni egoiști și cruzi să ajungă la vârf și totul alunecă iarăși în mizerie și ruină.”

Suntem chemați să filtrăm mulțimea năucitoare de tendințe și să-i dăm lui Dumnezeu partea cea bună. Contemplându-ne puținătatea și incapacitatea proprie, să ne lăsăm transformați în întregime și să fim darnici cu Harul ce ne cheamă neîncetat.


Post Views: 382