Dragi cititori, drama cea mai mare a societății noastre este că omul își neagă vinovăția și falimentul. Astăzi, mulți oameni nu mai trăiesc deloc sentimentul culpei. Mulți dintre noi subestimăm forța căinței și a spovezii, iar rugăciunile pe care le facem ajung să fie golite de încărcătura pe care ar trebui să o aibă. Nevoia interioară pentru mărturisire a fost prezentă în sufletele și-n acțiunile oamenilor încă din vechime.

Cele mai vechi civilizații ofereau divinității sacrificii de pace pentru a fi absolviți de culpă. Oferind aceste sacrificii, ei își mărturiseau păcatele.

Grecii antici priveau mărturisirea ca pe ceva necesar și folositor. Socrate considera că mărturisirea este mântuitoare: ”Dacă greșești tu însuți sau altcineva căruia îi porți de grijă, de bună voie să te duci acolo unde se plătește cel mai repede vina, la judecător, întocmai ca la medic, grăbindu-te ca nu cumva, învechirea bolii să facă sufletul cangrenos și incurabil.” Pitagora spunea și el: ”Nu încerca să-ți acoperi păcatele cu cuvinte, ci tratează-le cu reproș”, iar Aristotel susținea că ”omul care-și curățește sincer păcatul pe care l-a făcut, nu este departe de curăție.”

Atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, spovada (sau spovedania) este o poruncă a lui Dumnezeu, ea avand rolul de a reconcilia relația dintre om și Creatorul său. Dumnezeu ne spune prin Isaia : ”Mărturisește-ți fărădelegile tale, ca să le îndreptezi, Eu sunt cel ce șterge fărădelegile tale.” Toți prorocii Vechiului Testament: Moise, Solomon și în special David, prin faimoșii psalmi, vorbesc despre importanța primordială a mărturisirii păcatelor.

La începutul Noului Testament, această poruncă dobândește un nou înțeles și devine ușa de intrare în creștinism. Oamenii veneau la prorocul Ioan Botezatorul unde își mărturiseau păcatele și erau botezați. Sacramentul spovezii se desăvârșește însă, odată cu venirea lui Iisus: ”Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, ”Omule, iartă-ți-se ție păcatele…”. Ulterior, Iisus le încredințează apostolilor și succesorilor acestora această fundamentală taină, de a lega și de a dezlega, de a ierta și de a ține păcatele: ”Luați Duh sfânt; Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”, apostolii urmând mai departe să propovăduiască în numele lui Iisus ”pocăința spre iertarea păcatelor.” Apostolii, oameni simpli, supuși greșelilor, prin prerogativul dat de Iisus, au fost singurii împuterniciți cu această autoritate și misiune evanghelică.

Convertiții ne vorbesc cel mai bine despre măreția acestui sacrament, ca fiind pilonul pentru o viață nouă, fericită. Silvio Pellico, marele patriot italian din secolul al XIX-lea, convertit în timpul anilor îndelungați petrecuți în temnițele austriece, scrie în renumita sa carte Închisorile mele: ”Ah, nefericit este cel care ignoră sublimitatea spovezii; nefericit este cel care, spre a nu da impresia că este un înnapoiat, se simte obligat să o privească cu dispreț.” Sfântul Vasile cel Mare remarcă: ”La începutul decăderii unui suflet stă întotdeauna neglijarea, desconsiderearea spovezii.”

Dorința de mărturisire este un imbold firesc, dorința de a-L împăca pe Dumnezeu este o sugestie lăuntrică. Doar așa sufletul va afla antidotul deplin și vindecarea; orice alt tratament lumesc nu va face decât să prelungească agonia și să anihileze vocea conștiinței. Spovedania facută bine și corect este cea mai bună psihoterapie, cea mai plăcută psihologie și cea mai restauratoare experiență.

Spovedania trebuie să fie punctul de plecare al reformei noastre sufletești. Vorbim adesea de schimbarea lumii, de schimbarea oamenilor, de schimbarea autorităților, dar, amintesc din nou, totul începe de la noi înșine. Când noi vom ajunge să trăim această metanoia, toate perspectivele se vor schimba, iar răspunsurile, lămuririle, soluțiile și consolarea nu vor înceta să apară. Până atunci, vom continua să trăim în propriile închisori, încleștați într-o luptă continuă, confuzi și nefericiți.

Așa cum căutăm medici destoinici pentru infirmitățile fizice, cu același patos ar trebui să-i căutăm și pe cei spirituali. Când omul devine sieși suficient, când el devine propriul preot, propriul profesor de etică, consecința este o anarhie și o confuzie nemaipomenită.

Dragilor, în acest post al Crăciunului, să căutăm să ne igienizăm conștiinta prin taina spovezii. Să căutăm caligrafia interioară și adevărata libertate.


Post Views: 433