Calendarul latin îl omagiază astăzi pe sfântul Vincențiu de Paul. Născut în Franța, în anul 1581, într-o familie de țărani, Vincențiu s-a ocupat cu munca la câmp până la vârsta de 15 ani. Ulterior, părinții l-au îndrumat spre preoție și, când avea numai 19 ani, a fost hirotonit preot. Și-a continuat studiile la Roma. În anul 1605, în timpul unei călătorii pe mare, a fost capturat de pirați, dus în Tunis și vândut ca și sclav. Și-a recâștigat libertatea mai târziu, evadând într-o barcă peste Marea Mediterană.

După ce s-a întors în Franța și a experimentat pentru o scurtă perioadă vocația de paroh, a intrat într-o familie bogată unde a fost educator al copilului și capelan al săracilor. Într-o zi a aflat că toți membrii unei familii erau grav bolnavi și fără nici o asistență. El a apelat la credincioși, care au răspuns cu o generozitate extraordinară, iar acest moment a fost nucleul ardent care a dat naștere inspirației cerești de a crea o congregație care să se angajeze să asiste toți bolnavii și săracii din parohie.

Astfel, la 20 august 1617, au apărut ”Caritatea” și ”Slujitorii săracilor”. Cea de-a treia fundație a sfântului Vincențiu a fost cea a Fiicelor Carității, care inițial includea fete de la țară, dornice să se consacre slujirii celor săraci, făcând parte din „Caritățile” orășenești. Pe lângă săraci, le-au fost încredințați bolnavii din spitale, orfanii, bătrânii, încarcerații și răniții pe câmpurile de luptă (în 1653).

Punctele fundamentale ale spiritualității lui Vincențiu de Paul erau: a-l vedea pe Isus Cristos în nevoiași și a evolua înspre omul deplin prin exercitarea carității personale. Carisma acestui gigant al carității a fost iubirea concretă care rezolvă și înfruntă greutățile, nu într-un chip filantropic fad, lipsit de conținut, ci în numele Aceluia care a afirmat: ”Îmi era foame și mi-ați dat să mănânc; îmi era sete și mi-ați dat să beau…”

Renumit pentru compasiunea, umilința și generozitatea sa, prin grația divină ce i-a fost dată, Vincențiu a urzit o lume a zorilor de bine, lăsând în urmă o sumedenie de infirmerii fără de care milioane de săraci și bolnavi ar fi dispărut de pe fața pământului.

Aventura pământească a lui Vincențiu s-a încheiat în dimineața zilei de 27 septembrie a anului 1660, în urma unei boli grave. Funerariile sale au adunat o mulțime imensă de oameni, mulțime care a împletit atât personalități de vază, cât și oameni simpli. Căldura carității sale, rămasă vie și după moarte, a adus laolaltă antagonismele, retrezind în toți conștiința demnității comune de fii ai lui Dumnezeu.

Această conștiință magistrală și nobilă să ne servească și nouă astăzi drept busolă și argument.