Calendarul latin îl omagiază astăzi pe sfântul Vincențiu de Paul. Născut în Franța, în anul 1581, într-o familie de țărani, Vincențiu s-a ocupat cu munca la câmp până la vârsta de 15 ani. Ulterior, părinții l-au îndrumat spre preoție și, când avea numai 19 ani, a fost hirotonit preot. Și-a continuat studiile la Roma. În anul 1605, în timpul unei călătorii pe mare, a fost capturat de pirați, dus în Tunis și vândut ca și sclav. Și-a recâștigat libertatea mai târziu, evadând într-o barcă peste Marea Mediterană.

După ce s-a întors în Franța și a experimentat pentru o scurtă perioadă vocația de paroh, a intrat într-o familie bogată unde a fost educator al copilului și capelan al săracilor. Într-o zi a aflat că toți membrii unei familii erau grav bolnavi și fără nici o asistență. El a apelat la credincioși, care au răspuns cu o generozitate extraordinară, iar acest moment a fost nucleul ardent care a dat naștere inspirației cerești de a crea o congregație care să se angajeze să asiste toți bolnavii și săracii din parohie.

Astfel, la 20 august 1617, au apărut ”Caritatea” și ”Slujitorii săracilor”. Cea de-a treia fundație a sfântului Vincențiu a fost cea a Fiicelor Carității, care inițial includea fete de la țară, dornice să se consacre slujirii celor săraci, făcând parte din „Caritățile” orășenești. Pe lângă săraci, le-au fost încredințați bolnavii din spitale, orfanii, bătrânii, încarcerații și răniții pe câmpurile de luptă (în 1653).

Punctele fundamentale ale spiritualității lui Vincențiu de Paul erau: a-l vedea pe Isus Cristos în nevoiași și a evolua înspre omul deplin prin exercitarea carității personale. Carisma acestui gigant al carității a fost iubirea concretă care rezolvă și înfruntă greutățile, nu într-un chip filantropic fad, lipsit de conținut, ci în numele Aceluia care a afirmat: ”Îmi era foame și mi-ați dat să mănânc; îmi era sete și mi-ați dat să beau…”

Renumit pentru compasiunea, umilința și generozitatea sa, prin grația divină ce i-a fost dată, Vincențiu a urzit o lume a zorilor de bine, lăsând în urmă o sumedenie de infirmerii fără de care milioane de săraci și bolnavi ar fi dispărut de pe fața pământului.

Aventura pământească a lui Vincențiu s-a încheiat în dimineața zilei de 27 septembrie a anului 1660, în urma unei boli grave. Funerariile sale au adunat o mulțime imensă de oameni, mulțime care a împletit atât personalități de vază, cât și oameni simpli. Căldura carității sale, rămasă vie și după moarte, a adus laolaltă antagonismele, retrezind în toți conștiința demnității comune de fii ai lui Dumnezeu.

Această conștiință magistrală și nobilă să ne servească și nouă astăzi drept busolă și argument.

Post Views: 131