Dragi cititori, biserica de rit bizantin și latin sărbătorește astăzi ridicarea la cer a Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. El este recunoscut ca prooroc atât în credința creștină, mozaică, dar și musulmană.

Pe vremea exilului babilonian (586-538 î.Hr.), când poporul israelian își plângea păcatele într-un pământ străin și tânjea la Ierusalimul pierdut, un scriitor necunoscut s-a hotărât să scrie povestirile antice despre profetul Ilie, ca să fie spre fortificarea celor aflați în suferință. Povestirile erau adevărate, chiar dacă au fost înfrumusețate odată cu trecerea anilor și veneau din vremurile de exil ale poporului israelian.

Autorul a strâns toate informațiile pe care le-a avut la dispoziție și a compus așa-zisul ”ciclu al lui Ilie”, care a fost incorporat în cele patru Cărți ale Regilor, ce fac astăzi parte din Sfânta Scriptură.

Gerard van Rad, unul dintre cei mai mari cercetători ai Vechiului Testament spunea: ”Povestirile din ”ciclul lui Ilie” prezintă faptele în maniera stereotipă și schematică, totul este însuflețit de forța unui eveniment istoric unic. Fiecare povestire referitoare la Ilie arată trăsăturile unei măreții care nu putea fi inventată, singura explicație posibilă a acestui fapt este că aceste povestiri reflectă un personaj istoric de o dimensiune aproape supraumană.”

Ilie a fost preot și profet, născut în Galaad, la est de Iordan, în Regatul de Nord al poporului Israel și a trăit în secolul al IX-lea î.Hr, pe vremea regelui Ahab. În memoria populară a rămas profund întipărită imaginea soției lui Ahab, Izabela, prototipul femeii frumoase și răuvoitoare.

Izabela, prințesa din Fenicia și fiică a regelui Tirului, avea o personalitate puternică și dorea să-și impună formele de cult păgân noilor supuși – israeliților. Ea a ridicat un templu în cinstea zeilor Baal și Așera, în Samaria, și s-a înconjurat de un număr foarte mare de profeți ai acestor zeități. Baal era zeul vieții pentru cananeeni, zeul furtunii și al fecundității, iar cultul datorat lui se împletea cu orgii în care accentul era pus pe aspectul carnal. Poporul evreu nu ar fi avut intenția să-și renege Dumnezeul, dar a căzut cu ușurință pradă formelor de sincretism, amestecând cultele și credințele între ele și denaturând adevărata esență.

Pe lângă toate acestea, Izabela împreună cu Ahab asupreau poporul israeliean însușindu-și pământurile lor pentru a-și lărgi proprietățile. Concepției demagocice și absolutiste a drepturilor și a puterii unui rege, specifică regatelor cananeene, i se opunea concepția israelită, într-un anume sens democrată, care considera legea, viața și proprietatea protejată de Dumnezeu.

În acest mediu încărcat de nevoi, Dumnezeu îl trimite pe Ilie, al cărui nume înseamnă ”Dumnezeu este Iahve”. El apare tumultuos în scenă, ca unul care putea închide cerurile prin cuvântul său: ”Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau eu, în acești ani nu va mai fi nici rouă, nici ploaie, decât atunci când voi spune eu!”(I Rg 17,1) Astfel începe marea nenorocire la sfârșitul căreia se va revela adevăratul chip al lui Dumnezeu.

Despre această nemaipomenită secetă care va urma există date de la istorici extra-biblici: Iosif Flaviu și Menandru din Efes. Cerul va rămâne închis timp de trei ani și șase luni, ploaia nu va mai veni, pământul nu va mai rodi, viețile oamenilor și ale animalelor vor fi amenințate cu moartea. Astfel, în fața ochilor înfometați ai tuturor, se va arăta că uitarea cuvântului lui Dumnezeu le ia oamenilor hrana și viața. Poporul ales își va da seama că adora un zeu sterp, un zeu mort, care nu există.

În tot acest timp, în singurătate, Ilie a fost hrănit în mod miraculos de către Dumnezeu, primind o hrană adusă din cer, episod care ne aduce aminte de mâna din deșert si care prefigurează Euharistia. Ulterior, Ilie a fost găzduit de o văduvă din teritoriul fenician care și-a împărțit hrana cu el și al cărei fiu l-a înviat din morți.

În împărația Israelului, regina i-a exterminat pe toți cei care au rămas credincioși Dumnezeului iudeilor. La îndemnul lui Dumnezeu, Ilie s-a prezentat înaintea regelui Ahab, l-a acuzat de neascultarea poruncilor lui Dumnezeu și l-a provoacat la o confruntare pe muntele Carmel: ” Trimite și adună la mine pe muntele Carmel tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal și cu cei patru sute de prooroci ai Așerei.”( I Rg 18, 18-19)

În fața poporului adunat pentru o judecată sfântă, se aflau Ilie, profetul prigonit și singuratic, și numeroșii protejați ai reginei. Atât Ilie cât și ceilalți profeți ai lui Baal trebuiau să ridice un altar pe care să aducă o jertfă, fiecare după obiceiurile lor. Dar nimeni nu trebuia să aprindă focul pentru nimicire:” Voi veți invoca numele zeului vostru, iar eu pe cel al Domnului. Divinitatea care va răspunde dând focul este Dumnezeu!”

În prima parte a zilei, profeții lui Baal invocară neîncetat numele zeului lor, dar zadarnic, nici un răspuns, nici un semn de atenție. Când a fost limpede că idolatrii au dat greș, Ilie a ridicat la loc vechiul altar al lui Dumnezeu ce fusese demolat, a așezat animalul de jerfă și apoi a udat totul cu multă apă, ca să scoată mai bine în evidență miracolul ce urma să aibă loc. În urma rugăciunii încărcate de zel a lui Ilie, s-a coborat din cer un foc mare care a mistuit altarul și toata apa, iar poporul uimit și copleșit s-a aruncat cu fața la pământ, recunoscându-l pe Dumnezeul cel real. Încă și astăzi, locul în care, după tradiție, a avut loc sacrificiul, se numeste în arabă, ”el Muhraqa” ce înseamnă ”locul incendiului”.

În toată tradiția creștină, Ilie este omul care întruchipează gelozia arzătoare a lui Dumnezeu, exigențele radicale ale Legământului său și până și acea violență pe care Hristos o va considera necesară pentru convertire. Când poporul a recunoscut, într-un singur strigăt, că Dumnezeu este singurul adevăr, începutul vieții și al fecundității, în urma rugăciunii mijlocitoare a lui Ilie, cerurile s-au deschis din nou și ploaia a hrănit pământul, dându-i viață.

Ilie devine astfel o expresie vie a omului credincios și fidel, care, în negura vremii, știe să-i rămână devotat lui Dumnezeu, reprezentând omenirea întreagă aflată în apostazie și mediind pentru salvarea ei. Răsplată a iubirii și devotamentului său, Ilie primește în dar de la Dumnezeu nemurirea. El este ridicat la cer, într-o coregrafie impresionantă, printr-un vârtej de vânt și un car de foc care îl poartă înspre înălțimi.

Dragilor, uitarea cuvântului lui Dumnezeu ne confiscă și nouă astăzi gândul la nemurire, la adevărata siguranță și permanență. Securitatea și bunăstarea noastră atârnă de un fir subțire de ață. Asemeni contextului istoric în care Ilie s-a aflat, și noi trăim astăzi atâtea forme de sincretism religios care luptă cu putere să se substituie adevărului autentic. Oamenii mor de foame, de infirmități, de lipsă de speranță și credință; oamenii nu mai înțeleg ce înseamnă superioritatea unui ideal. Fie ca normele pedagogice ale lui Ilie, intransigența și curajul supranatural să ne însuflețească și pe noi.

O sărbătoare cu pace și bine!

( Antonio Maria Sicari, Portrete ale Sfinților)

Post Views: 111