Sfântul Amos, profet și scriitor

Dragi cititori, calendarele de rit latin și bizantin îl cinstesc astăzi pe Sfântul Profet Amos.

Amos a fost primul profet scriitor, iar profeţiile sale, care constituie pentru noi primul document al profetismului, sunt şi un preţios izvor de informaţii privind viaţa sa şi obiceiurile poporului său, cu şapte secole şi jumătate înainte de Cristos. A predicat într-adevăr între anii 762 şi 750 î.C., ca urmare a unei precise chemări divine care l-a luat din satul său, Teqoa, aproape de Betleem, şi de la ocupaţiile sale de crescător de animale şi cultivator de sicomori.

Ieroboam al II-lea (683-743), profitând de dezinteresul Egiptului şi al Asiriei, extinsese graniţele Israelului; dar victoriile uşoare exasperaseră o situaţie socială dezordonată: celor bogaţi, lacomi de câştiguri, li se opuneau cei marginalizaţi, săraci, exploataţi în mod nedemn de către negustori, magistraţi şi funcţionari necinstiţi, în timp ce lenevirea, nepăsarea şi cursa după plăcerile uşoare frânaseră vechiul elan religios al poporului lui Dumnezeu. Sentimentului religios, alimentat de vechea Alianţă, i se substituise exaltarea prezumţioasă a omului şi a puterii sale.

Împotriva acestei mentalităţi laice şi a observării pur formale a legii, Amos înalţă glasul său pentru a anunţa iminenta pedeapsă a lui Dumnezeu, care va distruge Israelul, va lovi pe cei bogaţi şi va face să dispară acel cult gol, idolatru, al măreţiei: „Pentru că voi îl exploataţi pe cel sărac şi îi extorcaţi tributuri grele pe grâu, casele din piatră fasonate pe care le-aţi construit nu le veţi mai locui, nici nu veţi mai bea vinul frumoaselor vii, pe care le-aţi plantat… Căutaţi binele şi nu răul, dacă voiţi să trăiţi. Faceţi dreptate la tribunal şi atunci poate Domnul va avea milă”.

Răul cel mai mare constă în prezumţia de a fi împlinit propriile datorii religioase prin oferirea de jertfe grase şi generoase, adică printr-un cult exterior care să acopere o viaţă dezordonată din punct de vedere moral şi social. Dreptatea divină lansează prin gura profetului ultimul apel înainte de dezastru. Amos propune alegerea între o existenţă cu Dumnezeu şi o existenţă fără Dumnezeu. Dar chiar şi această încercare extremă va fi o chemare providenţială la respectul alianţei încheiate cu poporul său „ales dintre toate familiile pământului”, acea alianţă care îşi va avea desăvârşirea în împărăţia veşnică a lui Mesia. Încheindu-şi misiunea profetică, Amos s-a reîntors în satul său, unde, după o tradiţie, relatată de Epifaniu şi culeasă în Martirologiul roman, ar fi fost lovit la tâmplă cu un ciomag de către fiul preotului Amasia, pentru a reduce la tăcere acea voce incomodă, severă în mod special cu ipocrizia preoţilor.

Dragilor, acea lume de atunci se derulează astăzi la un nivel macro, înaintea ochilor noștri. Exaltarea prezumțioasă a omului, cultul măreției, multitudinea de gesturi și de oferte bombastice concentrate pe cultul exterior, în timp ce interiorul nostru e în ruine din punct de vedere moral, formalitatea codurilor morale și a ritualurilor religioase… Niciodată nu vom putea construi o lume nouă, niciodată nu vom putea schimba vieți, oricât de dornici și buni am vrea să părem sau să fim, dacă rațiunea de pornire, dacă temelia motivației noastre nu este Dumnezeu, dragostea pentru El și datoria ce-o avem față de autoritatea supremă. Tot ceea ce este în afara acestei rațiuni este lipsit de substanță, lipsit de sens, steril și fad, o alimentare fudulă a ego-ului nostru. Să ne întoarcem în istoria mai recentă și să ne deschidem bine ochii, să vedem ce a făcut Revoluția franceză prin cultul rațiunii, să vedem ce a făcut comunismul, fascismul sau nazismul prin deificarea omului și adumbrirea lui Dumnezeu.

Câți dintre noi avem, sau, măcar, am vrea să dobândim acea voce severă și incomodă a profetului Amos, care să brăzdeze degradarea umană ajunsă până la paroxism? Câți dintre noi am fi dispuși să nu semnăm nici un pact dintre bine și rău? Nimic trainic nu se poate construi prin mijloace amorale.

Vă invit să reflectăm împreună și să așezăm pe soclurile conștiinței noastre astfel de oameni, care au știut să-și poarte viața până la sacrificiul suprem, din dragoste pentru ideal.

Sursa: “Sfântul zilei”, de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978, trad. pr. Iosif Agiurgioaei