Bocsita – un sat in care timpul intepeneste

Lipsa de perspectiva si viitorul nesigur transforma satele Salajene in catune depopulate.
Stiti cum arata astazi un sat pustiu sau aproape pustiu? Fara tipenie de om, fara nici o adiere de vant, de speranta, de bucurie. Pare un spatiu uitat de Dumnezeu, pe care si pasarile cerului il ocolesc; un taram unde viata s-a comprimat in verbe, toate la infinitiv; a deznadajdui, a suferi, a astepta, a privi… pentru ultima ora in zare. Am poposit saptamana trecuta in Bocsita, un sat care la prima vedere pare nelocuit. De fapt din cele 104 case, doar 60 au suflet de om pe langa ele. Am zarit din loc in loc cateva siluete, fugare, aidoma unor personaje din povesti – absente, fara privire; de zambete nici vorba. Restul e butaforie: case in ruina, alaturi de constructii solide, aratoase, nelocuite, garduri cazute la pamant, ingropate in vegetatie.
In asteptare pentru „marea trecere”
Populatia Bocsitei, candva, demult, inainte de ‘90 se ocupa in cea mai mare parte cu agricultura. Astazi satenii sunt pe cale de disparitie ca si agricultura satului. Mai exact cei tineri au plecat spre alte meridiane, cei foarte in varsta s-au mutat in cimitirul din deal, iar cei in varsta asteapta trecerea timpului – fie in ograda lor pustie, fie prin spitale. La poarta casei unde locuieste Maria Aciu s-au adunat o mana de oameni. Toti cu tamplele ninse si cu vederea slabita. Discuta intre ei, apoi cu primarul de Hereclean despre pustiirea pamantului, despre recoltele de altadata, despre nevoia unei asociatii agricole. Dar cine sa o faca? Sufletul satului isi traieste ultimele clipe, ca intr-un film SF, in care un balaur cu sapte capete il asteapta pe ulita sau pe cararuia dinspre valea secata.
Un val de nepasare
Biserica noua din sat nu a fost sfintita, pentru ca, pur si simplu, din lipsa de bani, nu a putut fi terminata. Biserica din lemn „Sfintii Arhangheli” a fost inaltata prin 1700. Este inclusa in lista monumentelor istorice ale Salajului, dar nimeni nu-i duce grija. Pana si drumul de acces spre lacasul de mantuire a fost napadit de spini. Doar bufnitele isi mai fac cuib in podul bisericii din lemn, devenind locuitori statornici. Primarul comunei Hereclean, Dobrai Francisc, recunoaste ca s-a asezat un val de nepasare peste lacasul de cult, vechi de peste 300 de ani, un val de nepasare care cu greu va putea fi destramat, mai ales ca fonduri pentru lucrarile de restaurare nu sunt. Totusi, in bugetul local pentru anul 2012 sunt prevazuti ceva bani pentru scoaterea monumentului istoric din anonimat.
Va mai fi ce-a fost odata?
„Pe ulita pe care m-am nascut eu, imi zice octogenarul Grigore Ciulean, tot ce misca e pensionar. Tot taranul are o bruma de pensie, de la colectiv, ori de stat, ori o biata asistenta sociala”. Restul, care nu au beneficiat de generozitatea, de marinimia statului au plecat peste mari si tari. „Pamantul, revine octogenarul, duca-se pe pustii. Ce-mi trebuie mie pamant. Pamantul aici la Bocsita e de ocara, o garantie sigura de faliment. Nu iei pe mere ce dai pe pere. Astazi de pe urma agriculturii nu te alegi decat cu pagube. Daca n-ai o bruma de pensie, n-o scoti la capat de pe urma pamantului. Nu stiu daca vreodata satul va mai fi ce a fost odata, oricum eu nu voi mai apuca”, se consoleaza Grigore Ciulean.