Lansare de carte – “Eros, Logos și Agape. Dragostea în era Smarthphone.”

Mihail Neamțu este un neobosit luptător, filosof, teolog și intelectual public, care participă activ la dezbaterea românească despre cultură, tradiție, valori și societate, având vocația interogațiilor, dezbaterii, dar mai ales a reflecției.

Dublu licențiat al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, viața lui Mihail Neamțu a fost o formare, o împărtășire și un periplu continuu, de la studii în universități remarcabile din Marea Britanie, Germania, SUA, călătorii de cercetare și analiză, studiu prin zeci de țări, până la exercitarea calității de lector invitat la universități din străinătate și trainer în domenii ca: oratorie, arta povestirii și limbajul liderilor.

Fiind o personalitate complexă, este atras și capabil să sondeze arii de interes de mare pragmatism și realism. Dar, fundamentul personalității sale generează temele sale predilecte de interes precum: libertatea, credința creștină, valorile perene și Marile Cărți.

Noi, oamenii, ne oferim cu greu răgazul sufletesc pentru a medita asupra motivului iubirii: o temă veșnică, exhaustiv documentată, esențială pentru posteritate, dar care astăzi și-a pierdut mult chipul autentic, și-a rătăcit rostul dintâi.

Mihail Neamțu vine în fața publicului sălăjean pentru a-l invita la un dialog despre iubirea imuabilă, perspicace, care-și găsește izvorul în transcendență. Eros, Logos si Agape. Dragostea în era Smarthphone, este o pledoarie pentru normalitate, firesc, tradiție și, în același timp, o consolare că mai există, undeva acolo, un petec de speranță și de cer.

După statistici, noi, românii, suntem campioni la a nu cumpăra cărți și la a reduce numărul librăriilor (e și cazul Zalăului). Dar cum facem selecția de cărți astăzi? Rafturile biblilotecilor sunt pline de cărți cu conținut difuz, gol de substanță și amprentat de trivialități, iar chioșcurile urbane promovează adesea lecturi frivole și superfluu.

Într-adevăr este astăzi un diluviu, din punct de vedere tipografic, a foarte multor guri prin care se varsă maculatura, de aceea, în ceea ce mă privește, am socotit esențială ancorarea formării noastre spirituale și intelectuale într-o tradiție. Nu fac din tradiție un scop în sine, ci onorez tradiția ca acea formă superioară de memorie vie a umanității, a colectivității, pe care noi oamenii o compunem de-a lungul mileniilor, și care memorie supraviețuiște modelor și trecătoarelor superstiții ale omului modern. Cred că nimeni nu poate vreodată să nege că între sonetele lui Shakespeare, poeziile lui Nichita Stănescu, sau rimele lui Eminescu și proza infectă pe care ne-o propune astăzi literatura postmodernă și muzica multor artiști pop, sau chiar a unor maneliști, este o diferența enormă de registre. Așa că, da, este foarte simplu pentru mine: adevărata cultură începe acolo unde noi acceptăm conversația cu marile spirite. Cum știm că sunt acestea mari spirite? Foarte simplu: prin faptul că ele pot să tematizeze într-o operă integrală toate subiectele majore care definesc frământarea omului superior, problema relației cu Dumnezeu, problema suferinței, tematica iubirii, pregătirea pentru moarte, experiența libertății. Toate aceste subiecte sunt definitorii pentru operele marilor autori.

Ce este Clubul Marilor Cărți? Care sunt șansele și beneficiile unui tânăr de a fi parte din această școală altfel, dacă putem s-o numim așa?

Clubul Marile Cărți și-a propus o reîntoarcere a noastră la acest canon al marilor spirite, fără să facă din marii autori niște mumii. Nu suntem niște închinători la idoli. Acești mari autori au fost oameni ca și noi, au avut defecte, greșeli, au comis păcate, însă, au avut șansa, prin geniu, prin suferință, prin cercetarea Harului (de care ar merita să mai vorbim) să realizeze capodopere incontestabile de-a lungul veacurilor, au reușit să formuleze, într-un mod unic, dilemele existențiale ale omului din orice epocă. Există un caracter statornic, există o trăinicie a mesajului acestor opere, și de aceea aceste opere trebuie recunoscute ca fiind parte a canonului Marilor Cărți, tocmai pentru că ele rezistă trecerii timpului. Aproape că nu contează ce s-a întâmplat din punct de vedere militar, social sau politic, pe vremea în care Dostoievski scria Frații Karamazov. Nu știm dacă acest oraș, în cadrul căruia se derulează acțiunea, se afla sau nu pe suprafața fizică a Rusiei țariste. Noi știm în schimb, că acel oraș imaginar e de fapt orașul fiecăruia dintre noi și că personajele din faimosul roman exprimă pulsiuni, tendințe, aplecări, ale sufletului fiecăruia dintre noi, muritorii. Tocmai de aceea, romanul cu pricina este nemuritor, pentru că nevoia de situare istorică este minimă, mesajele rămânând perene.

Clubul Marile Cărți este platforma unde oricine, cu doar 10 euro, plătind valoarea unui mic dejun astăzi, poate să aibă oportunitatea de a întâlni mentori, profesori, invitați speciali, cărora să le adreseze întrebări cu totul și cu totul presante. Nu cred că e ceva mai valoros în viața asta decât să ai șansa de a sta o oră de vorbă cu invitați precum domnul Constantin Dulcan, Adrian Papahagi, profesorul Claudiu T. Arieșan, profesorul Wilhelm Dancă, Horea-Roman Patapievici, și, precum atâția alți invitați pe care Clubul i-a avut, inclusiv personaje din lumea artistică, sau oameni politici. Am avut, în mai multe rânduri, prezentări făcute de Varujan Vosganian, fost ministru al economiei, am avut fizicieni precum Gabriel Purcăruș. Toți acești oameni se pun la dispoziția dumneavoastră, a celor care ne ascultați, și răspund la întrebările pe care le aveți, fără să existe vreo barieră de comunicare. Așa că, găsesc esențială acumularea aceasta prin dialog și învecinare, acumularea de informații și nu numai, ci dobandirea unei maniere de a gândi. Cred ca despre asta ar fi vorba când discutăm despre formarea unui om. Dincolo de informație, discutăm despre modul său de a se raporta la lucuri, care trebuie să fie caracterizat de o anumită eleganță, de o anumită capacitate de a surprinde nuanțele. Un om educat este întotdeauna un om care vede două sau trei perspective care se pot complementa, care se pot completa reciproc, și această unică capacitate a oamenilor educați de a nu formula vehement un singur punct de vedere, cred că lipsește astăzi, și-n politică, și-n societate în ansamblu.

Dincolo de universul cărturăresc, marile cărți trebuie să ne conducă la experiențe morale concrete, iar slovele să se transforme în îndreptare vii ale existenței noastre. Acesta este scopul primordial al acestor lecturi. Cum facem asta? Cum le transpunem în cotidian?

Foarte simplu. Într-o dimineață, când ești deprimat pentru că cei din jurul tău te-au dezamăgit, pentru că tinerețea a trecut, pentru că te-așteaptă corvoada fiecărei zile, într-o asemenea dimineață te poți întreba ce ar fi făcut, nu un muritor de rând, ci un mare împărat, precum Marc Aureliu. Cum se face că acest om, care a îmbrăcat toga filosofilor greci, putea să doarmă fericit pe o rogojină, în timp ce noi, ne lăfăim, poate, în tot soiul de case, sau chiar și apartamente care au un anumit grad de confort. Cum se face că, omul acela, Marc Aureliu, a putut să zâmbească, chiar și atunci când în jurul său moartea părea să fie victorioasă, mai ales împotriva nefericiților locuitori ai Romei, care s-au trezit pur și simplu decimați de-o ciuma, în condițiile în care împăratul se afla pe front, trebuia să dea o bătălie prin Panonia, împotriva unor triburi care atacau granița respectivei comunități politice a Imperiului Roman. Iată o performanță în sine! Cred că trebuie să te gândești nu numai la tine, nu numai la nefericirea ta, ci și la eroismul celor care au fost înaintea noastră. Te poate ajuta o simplă răsfoire a cărții lui Virgil Ierunca despre fenomenul Pitești, să-nfrunți mojicia aproapelui , să realizezi că, uneori, omul de lângă tine poate să devină o bestie. Această lecție practică nu trebuie să lipsească niciodată. Când îți vine să te văicărești, este bine să te gândești că un om precum Alexandr Soljenițîn a fost condamnat opt ani de zile la temniță grea în gulagul sovietic, doar pentru că a spus o glumă și a ieșit de acolo biruitor. Când îți vine să bârfești, trebuie să-ți amintești noblețea cu care Nicolae Steinhardt, ieșind din închisoare, după ce s-a botezat la Jilava, a vorbit tuturor prietenilor săi despre dragostea lui Hristos, socotind că spiritul nostru, atins de Har, trebuie să aibă veselia unui menuet de Mozart. Iată pilde clare de verticalitate, care se pot extrage mai ales din cărți, întrucât televiziunile și chiar posturile de radio au renunțat la această sarcină pe care și-o asumaseră acum mulți ani lumea pedagogiei publice.

Dacă ar fi să realizați o portretizare a societății postmoderne, cum ne-ați schița-o?

Societatea postmodernă nu mai crede în Dumnezeu, nu mai crede nici în rațiune, nici în puterea povestirilor de a fonda o lume. Postmodernismul este un cult al parțialității, al fragmentariului, este de asemenea o formă de scepticism și de frivolitate, toate ambalate într-o aparentă detașare care nu e deloc stoică și care ascunde, în opinia mea, un profund resentiment față de cei care au reușit în Antichitate, sau În Evul Mediu, sau în Renașterea târzie, în perioada timpurie a modernității, să atingă limpezimea și chiar fericirea.

Ce părere aveți despre sistemul de învățământ din România? Dar despre tendințele și acțiunile actuale de ”educare” a profesorilor și copiilor conform noilor trenduri ideologice?

Tocmai ca să nu cad în capcana bombănelii permanente, am să încerc să văd părțile bune ale sistemului de învățământ românesc. Încă se mai fac cursuri de filosofie, de literatură, încă se mai predă pe alocuri religia și oamenii mai pot să audă câte ceva despre foștii deținuți politici din perioada stalinistă. Încă mai poți să auzi de Vasile Voiculescu la școală, deci lucrurile nu stau chiar catastrofal. Sigur că nu putem să ne putem speranța că sistemul public de învățământ va înlocui vreodată influeța pe care părinții și bunicii pot să o exercite asupra unui copil. E o datorie pentru noi să ne ocupăm de copii dincolo de programa școlară, să punem accentul pe învățarea limbilor străine, care mie mi se pare obligatorie până la 12 ani. Un copil trebuie să știe să vorbească o limbă străină, de asemenea, mi se pare esențial, ca abilitățile de lectură să fie stăpânite foarte devreme și de asemenea mi se pare că sportul are o importanță tot mai mare, mai ales în condițiile în care asistăm la o epidemie de obezitate printre cei mici. Sigur că școala românească este supusă unei presiuni ideologice de la centru, dar sunt suficient de mulți părinți și profesori care rezistă acestei presiuni și lucrul acesta îmi dă o anumită speranță. Cu siguranță în orașele mari situația este mai proastă decât în orașele mici și cred ca, din acest punct de vedere, putem să revenim la principiile întârzierii. Deștept și înțelept este cel care amână adaptarea la agenda progresistă, o amânare fără termen.

Cum se raportează spațiul public românesc la criza valorilor din Europa?

În ceea ce mă privește, Europa pe care o visez și România pe care mi-o doresc, ar fi entități congruiente. Ar trebui să fim pur și simplu o națiune care cântă o partitură unică în acest concert al națiunilor occidentale. Suntem o națiune occidentală și sigur că avem elemente de unicitate care ne definesc. Există un fond levantin, bizantin, pe care încă îl mai putem exploata, există un umor cu totul și cu totul special pe care românii îl au. Există o capacitate pe care românii și-au demonstrat-o de atâtea ori, de a învăța și de a se adapta. Românii în general se descurcă mai bine și mai repede în locuri străine de melagurile natale. Ceea ce ar trebui să vedem în următoarea perioadă este o redeșteptare a speranței, o creștere a gradului de implicare civică, pentru că nu poți să te plângi de direcția pe care merge o țară, câtă vreme tu și cei din jurul tău nu merg să voteze. Această apatie civică, această formă de letargie este exploatată de faimoșii baroni locali, de partidele sistem care, în fond și la urma urmei, ne iau banii și ne disprețuiesc. Nu cred că România este într-o postură atât de proastă precum ar vrea să o descrie unii. Putem să ne uităm în vecini și să vedem ce înseamnă dramatismul sau tragedia unei țări sfâșiate de război cum este Ucraina și cu siguranță ne vom socoti binecuvântați și pentru că nu avem o graniță sau o vecinătate directă cu Federația Rusă, exceptând desigur Marea Neagră. Prin urmare, ar trebui să vedem partea plină a paharului: în Romania nu există terorism, în România există încă o omogenitate culturală și religioasă care ne permite să supraviețuim sau să coabităm fără să ne agresăm pe stradă. Din păcate, revoluția internetului, Tik Tok și toate celelalte platforme existente, pot să modifice profilul moral și deja s-a și întâmplat lucrul acesta al românului de rând. Ce putem să sperăm este că oamenii care vor să fie o voce a libertății și a demnității românești, pășind pe urmele firești ale unor înaintași precum Simion Bărnuțiu, sau Iuliu Maniu, să își facă auzită opinia chiar și peste aceste platforme extrem de adictive cum sunt platformele social media. Eu însumi sacrific din orele de tihnă pe care le-aș dori rezervate lecturii, ca să fiu prezent și acolo. Nu am o definiție a ubicuității dar încerc din când în când și sper ca și alții să fie inspirați de acest model și să mă depășească prin rectitudine și claritate.

Suntem recunoscători lui Dumnezeu că mai există în lume luptători pentru adevăr, frumos, credință și tradiție. Ei nu stau pitiți sub obroc, ies la lumină, își asumă strigătele grobiene ale societății moderne secularizate și ne invită neostenit la trezirea conștiinței anesteziate, vitregită de reperele autentice și căzută sub dărâmăturile babiloniene.

Post Views: 173