Ernest Bernea, cel ce urcă muntele

 

Dragilor, am cunoscut un om mare, un gânditor și scriitor român de-un rafinament și de-o profunzime rară! Pentru că astăzi se împlinesc 32 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, dar și pentru că noi, românii, avem tendința de a tăinui în raclele istoriei oameni care au fost cu adevărat călăuză, lumină și speranță, astăzi aș vrea să vi-l fac mai bine cunoscut pe sociologul, etnograful și filosoful român Ernest Bernea.

Ernest s-a născut în anul 1905, la Focșani, într-un cartier muncitoresc. Copilăria aspră, datorată traiului greu, l-a marcat definitiv, mulțumindu-se să trăiască într-un ambient auster, până la sfârșitul vieții.

A urmat Facultatea de Litere și cea de Filosofie la București și a studiat sociologia și istoria religiilor la Paris. În decursul anilor ce au urmat a devenit secretar al secției de monografii sociologice, la Institutul Social Român, și, ulterior, conferențiar la catedra de antropogeografie. În anul 1965 a fost angajat ca cercetător la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române.

În perioada interbelică, s-a înscris în Mișcarea Legionară, mai mult formal, dar a părăsit mișcarea pentru că era o mare deosebire între idei și metode, dar și pentru că nu era de acord cu unele dintre principiile mișcării care militau pentru rasism și violență. Cu toate acestea, începând din anii 1939 Ernest a fost arestat sub acuzația de ”filosof existențialist” și simpatizant al mișcărilor ”de tip naționalist”.

Timp de aproximativ 23 de ani, cu unele mici întreruperi, în care i s-a dat ”domiciliu obligatoriu”, Ernest trece prin lagărele de la Vaslui, Târgu Jiu și prin închisorile de la Brașov, Aiud, Poarta Albă și Capul Midia. Din cauza mărturiilor mincinoase ale unui ziarist, a fost trimis spre ”reeducare” în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În tot acest timp, soția Maria și cei trei copii, Horea, Ana și Tudora își purtau din greu existența, lipsiți de prezența și ajutorul său.

Chiar și după ieșirea din închisoare, Ernest a continuat să fie anchetat și maltratat de Securitate, cea care i-a confiscat numeroase manuscrise. În urma problemelor de sănătate, a murit la data de 14 noiembrie 1990 și a fost înmormantat la Mănăstirea Cernica.

Dragii mei, acesta a fost periplul vieții lui Ernest Bernea, o cutreierare printre închisori, lagăre, anchetări violente și domicilii obligatorii. Dar nu în toate acestea stă măreția și noblețea sufletului și a poveștii sale, ci în maniera în care a trăit aceste evenimente, în modelul de trăire pe care ni l-a lăsat moștenire.

Monah al mănăstirii culturale, așa cum a fost numit în închisoare, Ernest a asimilat suferința într-o formă superioară de spiritualitate, purtându-și durerile cu o credința fermă și cu multă speranță. Știm că în momentele de criză umană, noi, oamenii, în fragilitatea și vulnerabilitatea noastră, ne dezvăluim vrând-nevrând miezul gândirii și al simțirii. Ernest și-a trăit îngozitorul exil îndemnând pe toți la iertare, la omenie și la rugăciune. În mijlocul momentelor de barbarie care asaltau prozonierii din toate părțile, Ernest îndemna la înălțare și nu la prăbușire, la iubire și nu la ură, la umanitate și nu la decadență.

Scrierile lui, ramificate în mai multe direcții de gândire, se identifică întru totul cu felul în care și-a trăit viața. Discret, dar ferm, duios, dar plin de putere, respingea violența și încuraja la apostolat și martiriu.

A iubit tradiția și cultura românească și le-a promovat pe toate căile, așa cum a știut mai bine. A avut o aplecare deosebită pentru lumea satului românesc, promovându-i necontenit valorile pe care le identifica cu simplitatea, ordinea și conștiința prezenței sacrului.

Filosof, prozator și poet, Ernest a fost o perosnalitate unică în cultura românească. Cărțile sale alungă influențele nefaste care au intrat în cultura româna și readuc în conștiința noastră ordinea și credința în Dumnezeu.

I-am trăit intens scrierile, simțindu-i vie prezența în ele. În cartea cea mai reprezentativă pentru viața sa, ”Cel ce urcă muntele, sensul suferinței”, i-am simțit durerea dar și înălțarea, am simțit tenebrele unei lumi nebune, dar și luminile Absolutului, am simțit tremurul și lacrima celui ce ”a descoperit izvoarele limpezi ale vieții” și a celui ”ce știe lumea în ce are ea mai profund și ascuns, iradiant și ascensional..”.

Numai un om greu putea să urzească asemenea trăiri și zbateri sufletești. Numai un om greu a putut să urce muntele vieții iubind necondiționat, fără răspuns, iradiindu-și lumina până la marginile lumii și răsplătind viața cu cântece de laudă în mijlocul stihiilor.

”Să crești și să ajuți în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate…”, ”să vindeci rănile fraților tăi de suferință chiar și atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor amețește…”, ”să umbli drumul greu sfârșit de osteneală pentru a purta lumina altora, a celor buni și a celor răi, să suferi pentru ei în candoare și măreție…”.

Dragi cititori, în această luptă însingurată și neînțeleasă pentru mulți, a stat frumusețea și majestatea sufletului lui Ernest. Avem nevoie de modele care să ne învețe cum să ne iubim țara, rădăcinile și cultura! Avem nevoie de modele care să ne învețe cum să ne purtăm suferințele și cum să fim fericiți cu adevărat!

Vă invit să parcurgeți cărțile lui Ernest Bernea! Toate cele bune!