Sărbătoarea Rusaliilor

 

Dragi cititori, ne aflăm la câteva zile distanță de Sărbătoarea Rusaliilor, Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh. Ce semnificație are această sărbătoare și care-i este originea și sensul?

Rusaliile au fost la început o străveche sărbătoare preluată de geto-daci din mitologia romană. La romani, Rosalia (”Sărbătoarea Trandafirilor”) era o zi închinată cultului morților, în care se aduceau ofrande pentru sufletele celor dispăruți.

În Vechiul Testament, Rusaliile au fost, la început, o sărbătoare agricolă de bucurie a evreilor, în care se oferea pârgă din roadele pământului. Ulterior, ajunge o sărbătoare a Legământului care fusese încheiat la cincizeci de zile de la ieșirea poporului israelian din robia egipteană, prin primirea Tablelor Legii pe muntele Sinai. De aici apare și denumirea de ”Cincizecime”, în latină, Pentecostes.

La cincizeci de zile de la Paști, în ziua rusaliilor evreiești (luna Șavuot), Dumnezeu inițiază un nou Legământ, prin Pogorarea Sfântului Duh, acela al consacrării lăuntrice prin har și iubire.

Odată cu încreștinarea, aceste sărbatori s-au contopit, de aceea au mai rămas anumite obiceiuri și tradiții nebiblice, care nu au nici o legătură cu bogăția sufletească prin care Dumnezeu dorește să ne edifice și care, adesea, pun în umbră adevărata esență a sărbătorii.

Rusaliile devin o încununare a Paștelui, a suferinței și a biruinței lui Hristos. În acest moment, Biserica se naște și se deschide către toate popoarele. Omul vechi, fragil, stăpânit de slăbiciuni și neputințe este ”îmbunătățit” prin har divin.

Evanghelistul Luca, în Faptele Apostolilor (cap. 2), descrie momentul în care Duhul Sfânt, sub chipul unor limbi de foc, a umplut de daruri supranaturale pe apostoli, pentru început aceștia primind marea putere de a vorbi în limbi străine, necunoscute de ei până atunci.

Iudei veniți din lumea întreagă se aflau împreună la Ierusalim de Sărbătoarea Cincizecimii. Luca expune foarte detailat locul de proveniența al acestora: ” parți, mezi, elamiți, mesopotanieni, din Frigia, Panfilia, Asia, Egipt, Libia…”. În momentul iluminarii spirituale, toate aceste multitudini de neamuri revin la unitatea unuia singur, prin puterea Duhului Sfânt. Fiecare cu identitatea lui, cultura și limba proprie, deja confirmate și recunoscute de Duhul Sfant, crează un armonios model în jurul centrului, care este Hristos. Duhul Sfânt nu neagă această identitate a fiecărui neam în parte și nu impune o unitate monolitică. El este Unitate reunită într-un scop și ideal comun.

Dragi cititori, toate influențele străine, rătăcite și confuze care vor să ne anihileze identitatea națională, cultura, tradițiile și, mai grav, conștiința, nu sunt cu siguranța de influență divină.

Duhul Sfânt a transformat apostolii, din oameni descurajați, temători, ascultători puțin perspicaci, în oameni ”preaînțelepți”, martori entuziaști ai Învierii, vestitori temerari și martiri creștini emblematici.

Cine este Duhul Sfânt?

Este greu de crezut că omul poate exista în mod autonom, doar prin sine și doar pentru sine. Duhul Sfânt nu este ceva vag, o forță impersonală sau o umbră diafană. Biblia spune că Duhul Sfânt este a Treia Persoană a Sfintei Treimi, o Ființă având rațiune, emoție și voință. El este principiul iubirii autentice, forța activă a lui Dumnezeu, impulsul de care avem nevoie pentru a ne îmbunătăți viața. Prin puterea Duhului Sfânt sfinții au rezistat închisorilor, au săvârșit minuni, au vindecat boli, au levitat și au primit daruri supranaturale de neînchipuit.

Evoluționismul, eugenismul și transumanismul vor să creeze un om superior, un ultra-om care să stăpânească pământul. Omul nou, ”îmbunătățit” genetic, digital, chimic și mecanic își construiește pseudo-paradisul iluzoriu, amăgitor, nihilist, ateu…Oricât de mult ar vrea supraomul să-l ”reproducă” sau să-l înlocuiască pe Dumnzeu, el nu va reuși niciodată.

Dragilor, aceste sărbători nu ne sunt date pentru risipirea și autodistrugerea noastră prin petreceri duse până la paroxism, sau prin activități care exclud conținutul spiritual, ci pentru căutarea perpetuă a unirii cu Dumnezeu.

Noi, oamenii, am fost mereu ființe ale exceselor, dar vom purta mereu în suflet o sete după absolut. Chiar dacă ne anesteziem cu plăceri evanescente și euforii trecătoare, dorința lăuntrică după Dumnezeu va rămâne mereu, ascunsă acolo, într-un ungher. Nu uitați, dogmele de credință trebuie căutate, trăite și apoi înțelese. Experiența naște dogma și dogma naște experiența.

În final, închei cu acest gând al poetului Charles Baudelaire, care a înțeles perfect valoarea Duhului Sfânt în viețile noastre : ” Omul nu poate trăi făr’ de beție. Pentru a suporta povara vieții, ar avea nevoie fie de narcotice, fie de Duhul Sfânt”. Să nu ne lăsăm amăgiți de ”prelucrări” artificiale fantasmagorice, să căutăm bogatiile naturale, autentice și permanente!

Sărbători binecuvântate! Pace și bine!