Ziua bună, dragi cititori!
Dezbaterile cu privire la natura demnității umane reprezintă un subiect foarte întâlnit în discursurile lumii moderne.
Ce este demnitatea umană și care sunt rădăcinile acestui concept?
Premisele demnității umane se desprind din doctrina creștină care s-a întipărit temeinic asupra epocii clasice. Creștinismul este cel care a introdus conceptul conform căruia toate ființele umane sunt speciale sau demne de respect pentru simplul fapt că sunt ființe umane, indiferent de calitățile sau capacitățile lor.
Această nouă filosofie asupra vieții reiese din parabolele și trăirea lui Iisus Hristos, și ulterior, din întâlnirea dintre creștini și lumea păgână.
Pentru a înțelege în profunzime demnitatea umană, să reflectăm la câteva dintre textele creștine timpurii, înainte de a lua lecții de la o epocă modernă care se pretinde a fi post-creștină.
Unul dintre cei mai însemnați cercetători ai epocii clasice, Kyle Harper, ne spunea că ”nici unul dintre regimurile politice și nici una dintre școlile filosofice clasice nu a considerat ființele umane ca fiind înzestrate în mod universal cu libertate sau demnitate.”
Aristotel a crezut că unele ființe umane erau destinate sclaviei prin natura lor proprie și că nu aveau natura umană pentru a se dezvolta ca oameni liberi. Cicero ne spunea că demnitatea există în natură și că este rușinos să ne desfătăm în lux, ducând o viață lipsită de griji. Toate acestea sunt îndemnuri la o viață morală dar nu și afirmații care să susțină valoarea intrinsecă a tuturor oamenilor.
Kant a dezvoltat conceptul de demnitate umană în epoca iluministă în timp ce faimosul Nietzsche a dat o replică dură viziunii creștine oferindu-ne o alternativă intelectuală deosebit de primejdioasă: ”Astfel de fantome precum demnitatea umană și demnitatea muncii sunt biete produse ale sclaviei care se ascunde de ea însăși. Omul în sine, omul absolut, nu are nici demnitate, nici drepturi, nici îndatoriri.”
Învățătura creștină despre natura umană a intervenit în lumea clasică cu o vigoare nemaiîntâlnită. Această învățătură a provenit din concepția proprie evreilor, potrivit căreia viața poporului evreu este o oglindire a voinței lui Dumnezeu și a vieții pe care El o dorea pentru ființele umane. Noul Testament ne-a descoperit că persoana lui Iisus este însuși imaginea lui Dumnezeu în două sensuri. Iisus este numit atât ”Domn” și ”Fiu al lui Dumnezeu”, cât și ”Noul Adam”, cel care, în persoana Lui, ne arată ce înseamnă să fi cu adevarat om.
Primii creștini și Noul Testament au desăvârșit această logică spunând: ”Dacă Iisus Hristos ne dezvăluie ce înseamnă să fi om, atunci când întâlnești o altă ființă umană, indiferent de statutul, trecutul sau credința acesteia, îl întâlnești pe Hristos.”
Iisus spunea că săracii și nevoiașii sunt reprezentări ale sale: ”Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie mi-ați făcut.” Cu alte cuvinte, cea mai înaltă formă de demnitate de care toți oamenii dispun, este aceea de a fi creați după chipul lui Dumnezeu, care este chipul lui Hristos, răstignit și înviat.
Odată ce această înțelegere a demnității umane a pătruns lumea păgână, s-a ajuns la îndeplinirea mai multor reforme radicale ale instituțiilor sociale cunoscute și la crearea unor instituții noi fără precedent.
Conceptul de demnitate creștină și-a pus profund amprenta asupra abolirii sclaviei, asupra încetării constrângerilor sexuale și asupra importanței solicitudinii față de bolnavi și săraci.
Vizavi de sclavie, Sfântul Grigore de Nazianz spunea, în secolul IV: ”Condamnați omul la robie când natura lui este liberă și posedă liberul arbitru, și alcătuiti legi astfel încât să-l întreceți pe Dumnezeu, răsturnând legea Lui dăruită speciei umane. Ce anume din existența noastră valorează mai mult decât natura umană? Ce preț ați pus pe rațiune? Câți stateri ați primit pentru vânzarea ființei create de Dumnezeu?”
Cu privire la constrângerile sexuale din lumea antică, tot prin numeroasele omilii și intervenții ale Sfântului Grigore și ale Sfântului Vasile ”trupurile celor care nu aveau nici o pretenție familială sau civică la onorabilitatea sexuală au primit protecția statului, pur și simplu în virtutea demnității lor umane.”
În raport cu grija pentru săraci și bolnavi, etica creștină s-a inspirat din parabolele și viața lui Iisus Hristos. Lumea romană și greco-romană nu avea o concepție definită despre ”săraci” ca grup de oameni care merită îngrijire doar pentru simplul fapt că erau ființe umane în suferință. Creștinii în schimb au creat adăposturi și spitale pentru săraci și bolnavi, instituții care nu mai existaseră până atunci. Sfântul Grigore spunea că sărăcia este un rău al umanității decăzute și nu o parte a creației origininale.
Dragilor, creștinismul a adus toate aceste noi concepții în lumea antică. O societate pătrunsă de creștinism pune într-o lumină nouă demnitatea umană, înnobilându-i pe toți aceea pe care societatea îi lipsește de valoare. Dar ce se întâmplă atunci când valorile creștine sunt retrase din societate?
În zilele noastre, demnitatea umană este pusă în plan secund și se confruntă cu multe controverse și asalturi. Omul modern s-a obișnuit cu un timp de pace aparentă. Unde a dispărut profunzimea și cum putem deveni ființe umane autentice?
Avem atâta nevoie de creștinism pentru ca demnitatea umană să fie inteligibilă și trăită!
Noile conceptii filosofice bazate numai pe rațiune subjugă demnitatea umană, ușurând astfel tentația celor puternici de a-i aservi pe cei ”mici”.
În secolul XIX, istoricul și omul politic Francois Guizot scria: ”Nu vreau să mă pierd în lamentări morale și presentimente sinistre; însă nu ezit să afirm că nu există nici o imaginație care să poată reprezenta cu o fidelitate suficientă ce s-ar întâmpla în noi și în jurul nostru dacă locul pe care îl ocupă credințele creștine s-ar goli dintr-o dată și dacă imperiul lor s-ar stinge. Nimeni n-ar putea spune la ce grad de cădere și tulburare ar coborî omenirea…”
Cât de actualitate este afirmația acestui om?! Vă invit la o reflecție!
Pace și bine!
(Nathaniel Peters, Există demnitate umană în afara creștinismului?)