Împotriva timpului lupți în zadar, se spune. Zidurile, ca și oamenii, sunt efemere. Viața, însă, are valoare tocmai datorită acestei numărători inverse, care ne face să prețuim fiecare moment și să-l învestim cu sens și semnificații. Concretul post-uman stă în case, curți, ziduri și porți, orașe și infinite obiecte, strâns acordate la ceea ce înseamnă să fii om. Corpurile noastre nu răzbat peste secole și mii de ani, însă avem cetăți care stau mărturii ale conviețuirii, conflictelor sau aspirațiilor noastre. Și ce facem cu ele? Le lăsăm în paragină…

A fost odată ca niciodată, pe când piatra, lemnul și pământul constituiau repere de arhitectură, de putere și de apărat, pentru oamenii ce-și duceau traiul în zona localității Almașu, o cetate veche, care stă azi pavază peste timp, cu eforturi poate prea greu de priceput de către omul modern. Cu peripeții, războaie și răscoale scrijelite pe ziduri, povești de viață și de moarte, cu prietenii legate și generații peste generații care și-au dus traiul aici, cetatea din Almașu se zbate să-și păstreze demnitatea.

Cetatea Almașu din localitatea cu același nume este situată la 65 de km de Cluj Napoca și la 47 km de Zalău. Aceasta a fost construită între anii 1247-1278, fiind una dintre cele mai vechi și mai puternice cetăți medievale din Transilvania. Inițial a fost o construcție impozantă, cu 4 etaje, martore stând ruinele ce au rezistat până astăzi, și care ating 20 de metri înălțime. Pe locul vechii cetăți a mai rămas un turn cu pereții groși de 2 metri. Pe interiorul zidului se văd lăcașurile grinzilor, iar la nivelul 2, hornul șemineului. Accesul în cetate se făcea printr-un șanț cu apă, ce înconjura locul. În prezent, nu se mai văd zidurile cu turnuri care păzeau cetatea.

Turnul este amplasat pe locul unei foste mănăstiri benedictine, distrusă în 1241 de tătari. Cetatea (terra Almaș) a fost ctitorită de către judele regal Pal, iar în 1249 acesta o primește drept cadou din partea regelui Bela al IV-lea. De-a lungul vremii, locul a avut mai mulți stăpâni și aici îi amintim pe: Dengelegy Janos-voievod al Transilvaniei și cumnat al lui Iancu de Hunedoara (1470), regele Vladislav al II-lea (1501), Ioan Corvin (fiul lui Matei Corvin), Emeric Balassa, Petru Rareș (domnitorul Moldovei) și familia Csaki, între secolele XVI-XIX.

În secolele XV-XVI, a fost de nenumărate ori asediată și incendiată, zidurile fiindu-i dărâmate în timpul luptelor dintre Sigismund Bathory-Principele Transilvaniei și generalul Basta. Acesta a oferit apărătorilor ei libertatea în schimbul predării cetății dar, refuzând, au fost măcelăriți, iar cetatea în mare parte distrusă. Cetatea Almașu a fost refăcută de ultimul stăpân, nobilul Istvan Csaki, în 1627, iar în 1658 a fost ocupată de tătarii care veneau de la Cluj spre Munții Meseș, aceștia incendiind cetatea.

Drumul de acces către cetate este unul de pământ, un drum de țară pe care nu ai ce căuta cu mașina decât poate vara, pe arșiță, când totul este uscat. Turnul se vede de departe, așadar este reper vizual în centrul pădurii unde se află amplasat. Dealul în vârful căruia se află turnul cetății nu este o locație la care să ajungi ușor. Există poteci care urcă prin locuri mai abrupte și o închipuire de drum care traversează pădurea și dă într-o pajiște lină, aflată chiar lângă cetate. Merită însă tot efortul, dacă ești iubitor de istorie. De acolo vezi în depărtare, panorama locului fiind copleșitoare.

Turnul în sine uimește prin dimensiunile sale. Măreția locului este alterată doar de asediul vegetației care, ușor, ușor, pune stăpânire pe poalele zidurilor, făcând-o greu accesibilă. De restaurare, nici nu poate fi vorba. În lipsa unor astfel de intervenții, degradarea turnului are consecințe iremediabile pentru monument, din structura acestuia desprinzându-se elemente de piatră ale zidăriei. Centura de beton armat care leagă zidăria, realizată în vederea consolidării cetății, se află într-o stare avansată de degradare și, încet dar sigur, cade pradă ruinării.

Păcat! În loc de un final fericit pentru incursiunea noastră aici, avem un îndemn pentru sălăjenii noștri și, de ce nu, pentru toți românii. Când acordăm atenție unui aspect al realității, acela devine prezent în viețile noastre. Iese din uitare. Își face glasul auzit. Așa că vizitați cetățile Sălajului, vizitați Cetatea Almașului, ascultați-le poveștile fără grai și respectați-le pentru ceea ce au fost și încă mai sunt.