In prima duminică din Perioada Triodului s-a randuit citirea unei pericope foarte scurtă, cu abia cinci versete, dar deosebit de expresive şi anume Pilda Vameşului şi a Fariseului, rostită de Mantuitorul şi fixată in scris de Sf. Evanghelist Luca 18,10-14. Mantuitorul ne infăţişează două personaje: un fariseu şi un vameş, intr-un contrast izbitor, atat prin poziţia lor socială, cat şi prin felul in care s-au rugat, in acelaşi templu al poporului iudeu, in Ierusalim- deci doi oameni şi două atitudini. Pe vremea Mantuitorului fariseii făceau parte dintr-un partid politic-religios, cu mare influenţă in randurile poporului iudeu, şi care pretindeau că respectă cu mare stricteţe Legea lui Moise. Adevărul e că respectau multe prescripţii ale Legii, dar nu din convingere, ci pentru a-şi atrage cinstirea şi lauda oamenilor. Rosteau rugăciuni lungi şi fără rost, ingenuncheau pe la colţuri de străzi, luau cuvantul in adunări şi pieţe, erau prefăcuţi, ipocrţi, lipsiţi de sinceritate şi plini de dispreţ faţă de alţii. Vameşii erau un fel de funcţionari fiscali, incredinţaţi cu incasarea impozitelor de la evrei pentru statul roman. Pentru că s-au pus in slujba romanilor, dar şi pentru că la incasarea impozitelor săvarşeau fel de fe de abuzuri şi-şi insuşeau in chip necinstit o parte din sumele incasate, erau dispreţuiţi de popor, şi socotiţi păcătoşi, vameşi insemnand păcătos notoriu. Mantuitorul ne infăţişează, in pildă, un fariseu şi un vameş, urcaţi in templu să se roage, iar la urmă aflăm că s-a intors la casa sa, indreptat sau indreptăţit vameşul şi nu fariseul. Pentru care motiv? Pentru atitudinea lor in rugăciune. Rugăciunea fariseului nu era o laudă adusă lui Dumnezeu, şi nici măcar una de cerere pentru el, ci era o laudă de sine:” Dumnezeule, Iţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri…Postesc de două ori pe săptămană, dau zeciuială din tot ce am”. Stăpanit de duhul mandriei, işi etalează virtuţiile prezentandu-se ca un implinitor corect al tuturor indatoririlor morale, şi in acelaşi timp se consideră superior tuturor celorlalţi oameni, inclusiv al vameşului pe care-l privea cu dispreţ.Vameşul nu se lăuda nici cu faptele bune, nici nu condamnă pe nimeni, ci se condamnă pe sine, necutezand să-şi ridice ochii spre cer, ci işi bătea pieptul, zicand: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul!”. O astfel de căinţă şi mărturisire pentru păcatele sale, cerand cutremurat iertare de la Dumnezeu, scot rădăcinile păcatului din inimă, pornesc sufletul pe o cale nouă, şi astfel vameşul se intoarce” mai indreptat la casa sa”. Dar cei doi oameni, intruchipări ale mindriei şi smereniei, nu au existat numai pe vremea Mantuitorului, ci au existat intotdeuna şi există şi azi, de aceea se cuvine să medităm şi să alegem” calea cea bună a smereniei”, căci e mai plăcut lui Dumnezeu un păcătos smerit care se căieşte de păcatele sale, decat un drept care se mandreşte. Mantuitorul, nu numai că a predicat smerenia, ci El Insuşi a trăit-o făcand din viaţa Lui pămantească un prilej de necontenită smerenie. Sfantul Apostol Pavel scrie, că Hristos „S-a smerit pe Sine, ascultător făcandu-se pană la moarte, şi incă moarte de cruce^(Filipeni 2,8). Dar Hristos se şi dă pe El Insuşi pildă de smerenie pentru toate veacurile: „Invăţaţi-vă de la Mine că sunt bland şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”(Matei 11,29). Maica Domnului, impodobită cu toate virtuţiile, mai mult decat orice om, il măreşte pe Domnul” că a căutat spre smerenia roabei Sale”(Luca 1,48).
Care pom stă cu crengile aplecate şi care spic stă incovoiat? Desigur, pomul incărcat de roade şi spicul plin de boabe. Aşa se cade să fie şi creştinul: aplecat, smerit inaintea lui Dumnezeu, căci numai celor smeriţi care-şi incredinţează lui Dumnezeu destinul lor le dă Dumnezeu harul.

Post Views: 44