Redacția
Am crezut ani la rand in „luminiţa de la capătul tunelului” se va zări odată şi odată. Aşa a crezut şi cel ce scormoneşte ţărana, adică ţăranul. A crezut că va reveni la rostul lui. va face ceea ce ştie mai bine – agricultură. Pe măsura pămantului pe care locuieşte. Aşa a crezut. In realitate insă… Peste 3,5 milioane de hectare parloagă an de an, produse agroalimentare la preţuri de dumping şi un sat romanesc ce alunecă uşor in nefiinţă. Pentru pămant, pentru plugar nu sunt bani. Bruma de subvenţii sună a pomană strecurată mai de milă, mai de silă in ograda secătuită de bunăstare a unor oameni născuţi să stea de veghe la capătul ogorului. Meserii vechi de cand e lumea au dispărut, cum scrum s-au făcut noian de tradiţii şi obiceiuri, care de secole au ţinut satul cu fruntea sus intemeiat in credinţă şi adevăr. Acum ruralul a imprumutat din pecinginile şi bubele oraşului, iar a fi ţăran se traduce prin incultură şi lipsă de civilizaţie. Dintr-un perimetru de viaţă stabilă in care veşnicia promitea să inflorească intru propăşirea unui neam de aleasă ţinută morală, satul este astăzi locul unde nu se intamplă nimic, ori aproape nimic. Cat despre viitor, despre „luminiţa de la capătul tunelului” acestea se prefigurează ca o iluzorie fata morgana, aşa incat omul de rand, ţăranul nu poate să-şi intemeieze aşteptările pe vreun folos. Şi nu merită o astfel de soartă!
