Surâsul nedeținutului

 

Dragilor, bună să ne fie inima!

Astăzi vă încredințez un alt jurnal al fericirii, cartea ”Iezuit. Nu câinele comuniștilor!”, o poveste de temeinică speranță și credință, o luptă inspirațională pentru adevăr și ideal.

Am parcurs împreună, cu inima încărcată de emoție și recunoștință, prin mărturiile semenilor noștri ortodocși și greco-catolici din perioada lagărului comunist. Astăzi vă încredințez câteva crâmpeie din viața și trăirile părintelui iezuit romano-catolic Mihai Godo.

Cu ce roade minunate învrednicește bunul Dumnezeu încercata omenire când un suflet se hotărăște să-i slujească cu sinceritate și să-i promită credincioșia pe viață! Aceste suflete se învrednicesc mai apoi a purta pe umerii lor, împreună cu Hristos, povara întregii omeniri și datorită lor Providența salvează vieți și suflete, pune temelii sfinte, împarte haruri alese.

Asemeni a fost și viața părintelui Godo Mihaly. Născut la 25 septembrie 1913 în comuna Dorobanți din județul Arad, Mihai își descrie cu nostalgie și nuanțe hazlii copilăria în satul ardelenesc. Crește inspirat de modelul părintesc, într-o atmosferă de onestitate și evlavie. Se înscrie în ordinul iezuiților, după care își urmează studiile în teologie și filosofie în Cracovia, Oradea și Seghedin, evidențiindu-se printr-o inteligență sclipitoare. Este sfințit preot și predă religie, psihologie și pedagogie în Ungaria, la Satu Mare și în Cluj.

Suflet modest și simplu, Mihai Godo se remarcă prin generozitatea sa totală față de suflete, prin curajul nestăvilit, prin dragostea sa arzătoare pentru adevăr și pentru ideal. În inima sa nu a existat nici o urmă de șovinism, el slujindu-i deopotrivă atât pe români, maghiari, nemți, sau pe oricare alt seamăn pe care providența a hotărât să i-l scoată în cale. Se îngrijește eroic de prizonierii războiului, de diferite nații și ajută la evadarea evreilor din diferite locuri de persecuție, amintiri ce rămân profund încrustate în inima părintelui. Se îndeletnicește cu muncile cele mai umile și își desfășoară munca pastorală în sate și parohii sărace, uitate de lume, unde sufletele tânjeau după mângâiere, dragoste și îndrumare spirituală.

Știm că odată cu instaurarea regimului comunist în România, s-a declanșat și dureroasa prigoană împotriva preoților, indiferent de cult.

Godo este arestat pentru activitatea sa intensă anticomunistă și trece prin închisorile Jilava, Cluj,Văcărești și Râmnicu Sărat. Se remarcă prin atitudinea sa radicală și vehementă, străină de orice fel de compromis, refuzând sub orice chip și cu prețul propriei vieți să-și trădeze colegii colaboratori. Astfel de poziții îi aduc consecințe severe și este condamnat la zece ani de muncă silnică și opt ani de degradare civică, fiind mai apoi persecutat până la sfârșitul zilelor.

”Credeți-mă, am trecut prin foarte multe, am suferit enorm. Dar dacă aș spune că am fost trist o singură secundă, m-ar bate Dumnezeu!”

Care a fost secretul acestei fericiri paradoxale? Sau al supraviețuirii dintr-o astfel de crâncenă experiență? Nu putea fi decât credința în Hristos și mângâierea prezenței Sale în surghiunul cotidian. ”Viața neamului nostru este credința în Dumnezeu..dacă suntem despărțiți de Dumnezeu, suntem condamnați la moarte..”; ”pentru noi Iisus este totul și înaintea noastră stă Vinerea Patimilor”.

Îndrăznesc să adug la această credință puternică și nelipsitul simț al umorului care îl însoțește în toate momentele vieții. Își trăia mereu cu veselie viața, umorul și zâmbetul descoperindu-i inima de copil.

În închisoare s-a vindecat de o boală de inimă prin râs: ”Mă plimbam și râdeam ca un tâmpit! Au crezut că sunt nebun”. ” Nu vă luați prea în serios”, spunea, ”pentru că tinerețea e nebunie, bătrânețea -prostie. Eu le știu pe amândouă din experiență”. Iar întâlnirea cu Dumnezeu și-o închipuia astfel: ”Godo, ești un mare păcătos!” Și eu am să zic: ” Da Doamne, recunosc! Dar nu mă poți alunga, deși am facut multe păcate, pentru un lucru: nu este om cu care să mă fi întâlnit și să nu fi plecat de la mine zâmbind sau mai puțin supărat decât era înainte de a mă întâlni.”

Acest om plin de Dumnezeu, „deținut nedeținut și de nedeținut”, căruia însăși mama sa, cunoscându-i copilăria șugubeață și plină de năzdrăvănii, nu i-a dat sorți de izbândă în viața preoțească, a reușit să câștige pentru Cer nenumărate suflete, jertfindu-se până la ultima suflare pentru idealul său.

A murit în Sântana, județul Arad, la 26 septembrie 1996, după ce dimineața a celebrat liturghia în camera sa.

Să încununăm acest sfârșit de lună septembrie cu mărturia vieții acestui adevărat erou. Să-l luăm ca model de trăire în viața noastră!

O zi minunată! Pace și bine!