Inşelaţi de intermediarii din Lompirt, care le-au garantat caştiguri frumoase şi le-au promis condiţii decente de muncă, sute de sălăjeni s-au trezit umiliţi, exploataţi şi cu banii luaţi.

O umilinţă de nedescris
Este foarte greu să redăm tot ce au trăit şi au simţit sălăjenii care au trecut prin sclavia de la Zeiskam. Cert este că după publicarea articolului de ieri cu dezvăluiri despre cum au fost inşelaţi sute de sălăjeni – poate mii, avand in vedere că lucrurile sunt vechi de caţiva ani – la redacţie au venit şi alţii să confirme, să sublinieze şi să completeze ce ne-a spus prima serie de victime. Alexandra spune că i-au dat lacrimile cand a citit relatările din Graiul Sălajului, pentru că şi-a adus aminte de toate umilinţele pe care le-a indurat. Ne mai spune că i-a fost ruşine pană acum să-şi povestească păţaniile, dar cand a văzut că alţii au făcut-o, a prins curaj, şi-a căutat prietenele şi a venit să facă dezvăluiri.

Obligaţi la toate plăţile posibile
Sălăjenii au plecat la muncă in Germania nutrind nădejdea că vor mai acoperi nişte găuri cu banii caştigaţi acolo.Numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din targ. Pentru marea majoritate calculele au eşuat. Chiar dacă in contract nu se prevedea bani pentru chirie, 81 de euro erau reţinuţi pentru cazare. Reţinuţi de pe cartela cu cod de bare atunci cand muncitorul reuşea să strangă o brumă de euro. 11 euro erau pentru asigurarea de sănătate, 50 de euro costa echipamentul de lucru plus trei euro mănuşile , care adesea in două zile deveneau inutilizabile. Totodată sclavului i se reţinea 30 de euro pentru pătura de pat, 30 de euro pentru cuţitul necesar in camp, 30 de euro pentru cheia de la containerul-casă. Pană şi elasticul cu care se lega ceapa sau ridichile era plătit din caştigul muncitorului (un euro punga). Dacă din motive de sănătate sau de altă natură o zi nu erai bun de lucru ţi se reţinea 20 de euro din suma acumulată pană in acel moment. Pentru curăţenia camerei puteai fi penalizat cu incă 50 de euro. Toate aceste reţineri in contextul in care un muncitor incepător ,realiza de pildă, şase lădiţe de ceapă, iar unul versat 20 de lădiţe, lădiţa de ceapă fiind plătită cu 1,4 euro. Nu vom face noi calculele banilor luaţi cu japca, dar cu certitudine , cateva zile bune muncitorul a lucrat in folosul firmei Stubenbord pe degeaba.

Condiţii mizere de trai
Intors seara de la lucru, rupt in patru de atata trudă, numai chef de spălat rufe nu aveai. Dar trebuia, pentru că raia şi păduchii te pandeau nu de la prea mare distanţă. O posibilitate era să dai rufele la spălat pentru doi euro o tură de maşină.. Numai că mulţi, foarte mulţi dintre cei din lagărul de la Zeiskman, chivernisand fiecare eurocentuţ, işi spălau rufele noaptea. Singura posibilitate pe care zbirii lagărului ţi-o dădeau era să-ţi speli lenjeria in găleata in care ai dat cu mopul pe jos. Unii dintre ei nu aveau spaţii unde să le intindă la uscat şi atunci le intindeau pe gardurile lagărului. Dacă a doua zi, neuscate fiind, rămaneau pe gard, patronul dădea ordin omului de serviciu să stangă rufele şi să le arunce in container. Nu prea asculta omul de serviciu poruncile neamţului şi ducea rufele la el in cameră, in aşa fel incat seara după ce se intorceau de la muncă, oamenii să-şi poată recupera rufele.

Foamea
La muncă de Sisif era necesară şi hrană pe măsură. Merindele duse din Romania s-au epuizat repede. Cum lucrai şi sambăta şi duminica pană la lăsatul intunericului, nu aveai timp nici tragere de inimă să-ţi pregăteşti hrana. In weekend magazinele din sat erau inchise. Unul dintre “supravieţuitorii” de la Zeiskman mărturisea că in două luni cat a lucrat acolo n-a mancat decat o singură dată ciorbă. Un fel de salvator pentru stomacul celor din lagăr era Turcul. Turcul, (cu T mare, pentru că pentru muncitori alt nume nu avea) se prezenta in fiecare zi la poarta campusului cu rulota cu produse de ale gurii (biscuiţi, salam, ciocolată, hamburger, nimicuri culinare) totul de la un euro in sus. In sus tare, faţă de preţurile din magazine. Cumpărai cat te indurai pentru a pune o pace vremelnică cu stomacul. Pentru că de o pace durabilă nu era nici loc, nici timp, nici spaţiu. Dar mai ales nici euro.

Apa caldă, dacă apuci
Intorşi din camp, adesea după lăsatul intunericului, innoroiaţi, transpiraţi, uzi de ploaie era firesc ca pălmaşii să simtă acut nevoia unei curăţiri corporale, măcar printr-un duş. Pentru unii nevoia era realizabilă, pentru alţii…Puterea cazanului de furnizare a apei calde era limitată. Cei care ajungeau primii la duş aveau şansa să-şi lepede mizeria de pe trup cu apă cală. Apoi, dezamăgire in randul mulţimii care aştepta cand o voce anunţa “nu mai este apă caldă”.Unii dintre truditori, disperaţi de mizeria de pe ei acceptau şi apa rece, alţii se spălau sumar, iar alţii intrau in dormitoare fără să fi avut contact cu apa. Trei-patru ore era necesar să aştepţi, pană o apă călaie (nu caldă ca-n prima fază) curgea iar la robinete. Se apropia deja miezul nopţii.

50 de oameni la un WC
Că intr-un lagăr te speli, ori nu te speli, treacă meargă. Dar ce te faci nu necesităţile fiziologice cand acestea iţi asaltează organismul, iar in faţa ta, la locul acela unde şi regele merge singur mai sunt 50 de persoane. Doar două grupuri sanitare situate la zeci de metri de containere slujeau la o sută de persoane. Dimineaţa, oamenii se inşirau in faţa WC-urilor aşteptand să elimine surplusul din organism. Statul la coadă era un chin, mai ales că nu intotdeauna işi puteau controla reflexele necondiţionate. Mulţi se sculau noaptea, spre a-şi face necesităţile, pentru că dimineaţa nu erai sigur că ajungi la cabina WC. Şi “cobărul” care te transportă in camp nu te aşteaptă.

Vitrege erau condiţiile de locuit in lagărul de la Zeiskman,mai vitrege decat vitregia. Totuşi romanului nu i-a lipsit acel umor amar cand a divizat conglomeratul de containere in funcţie de gradul de confort. Gabriel , unul dintre sclavii firmei Stubenbord, imi spunea că trei erau categoriile de containere locuibile: “parlament”- şirul de containere de la etaj, in care locuiau zbirii, adică pseudo administratorii din Lompirt şi priertenii lor mai apropiaţi; “senat” -aici aveau posibilitatea să-şi dezmorţească mădularele şi să pună capul pe o pernă, favoriţii Olgăi, ai lui Balint ori ai lui Şomo, prietenii de gradul trei sau patru şi alţi “norocoşi”: “ghetoul” grupul de containere in care cei mulţi şi fără nici o pilă işi duceau viaţa nocturnă sau altfel zis cădeau franţi de oboseală ca pasărea lovită de plumb.

Munca pe plantaţie
Ingrămădiţi in “cobăr”
Majoritatea muncitorilor din “ghetou” “senat” şi “parlament” işi frang somnul intre orele 4,30-5.00 pentru a ajunge la ora şase fără un sfert la “cobăr” (mijlocul de transport cu care se făcea deplasarea in camp – o imensă şi insalubră rulotă remorcată de tractor). Fiecare ins bantuit de o sclavie mai veche işi are locul său. Noii veniţi se inghesuie să prindă un loc in “cobăr”, pentru că cine nu reuşea să se urce in mijlocul de transport era pandit de neşansa de a rămane in lagăr, cu penalizarea de rigoare, adică de 20 de euro pe zi. Aşa că disperarea era mare precum şi alergătura şi datul din coate. In “cobăr” pe două randuri de bănci oamenii stau faţă in faţă, inghesuiţi, nevoiţi să-şi pună picioarele intre picioarele colegului sau colegei din faţă. Zbirul punea zăvorul la uşa “cobărului”, precum soldaţii nemţi la vagoanele de animale in care erau deportaţii. In astfel de condiţii se deplasează la locul de muncă femeile şi bărbaţii, claie pe grămadă, uneori doi-trei kilometri, alteori 15-20 de kilometri.

Bătaie pentru tarla şi pentru lăzi
Cand roţile tractorului nu se mai invarteau şi zbirul trăgea zăvorul de la uşa “cobărului”, cele 70-80 de persoane sar din mijlocul de transport ca şi cum ar sări dintr-o cameră incendiată şi o zbughesc pe camp. E o luptă pe viaţă şi moarte să ocupi o parcelă care iţi asigură munca intr-o zi. Ţipete, injurături, disperare. Această stare este dominantă atat in tarlalele de ceapă cat şi in cele de ridichi. După ce reuşeşti să-ţi ocupi un loc in imensa plantaţie incepe culesul. Numai că gandul iţi este mereu la remorca ce vine cu “lădiţele”. Diminutivul este impropriu, pentru că o ladă umplută cu 30-40 de legături de ceapă verde cantăreşte peste 20 de kilograme. Truda şi efortul de a obţine lădiţele sunt mai groaznice decat in cazul obţinerii unui plotz (parcelă). Tractoristul aruncă, parcă in batjocură, lădiţele din remorcă şi sclavii le prind. E bătaie şi pe lăzi. Dacă nu ai destule nu ai cum să munceşti şi nu caştigi. Nu o dată travaliul s-a finalizat cu capete sparte, ochi invineţiţi, maini sau picioare luxate. In toată această bătălie trebuie să fii atent şi la legăturile de ceapă lăsate in tarla, pentru că altfel… dispar. In marea disperare şi goană după euro, sălăjenii se fură ei intre ei. După ce lăzile sunt scanate le ridici la cel care incarcă in remorcă, adesea cand remorca se află in mişcare.

Sechestraţi la locul de muncă
Condiţiile de lucru pe plantaţia de la Zeiskam sunt inumane. Promisiunea din ţară că muncitorii vor lucra 40 de ore pe săptămană a fost o minciună sfruntată. De fapt, sclavii sălăjeni sunt remuneraţi după numărul legăturilor de ceapă sau ridichi şi nu la oră. Cu ora sunt plătiţi doar supraveghetorii – zbiri. Munca pe plantaţie incepe la ora şapte dimineaţa şi sfarşeşte de cele mai multe ori la lăsatul intunericului. Pauza de masă este de o jumătate de oră, acolo in camp, pe lădiţe. Sămbăta şi duminica sunt zile de lucru normale. Patronul Dieter, chiar dacă nu avea comenzi, ii vroia pe romani pe tarla in zilele de weekend pentru a nu ieşi in sat. O fi avut probabil şi neamţul motivele lui. Lagărul e lagăr şi nu tabără de recreere.

O zi intreagă munceşti in genunchi pe ploaie
Munca in plantaţie durează 12-13 ore pe zi. Că plouă, că ninge, că-i arşiţă, ori vant, locul sclavului este in “platz”. O tanără care a trăit experienţa Zeiskam-ului, imi spunea că ea nu şi-a putut inchipui in ţară că o zi intreagă ar putea lucra in ploaie, in genunchi. In genunchi, pentru că aceasta era poziţia de lucru a muncitorului, de la mijitul zorilor pană la răsăritul luceafărului de seară, fie că erai la ceapă ori la ridichi. Mulţi s-au imbolnăvit, genunchii li s-au copt, au supurat şi o vindecare rapidă nu se intrevede. Cand plantaţia era irigată, sclavii erau obligaţi să lucreze in apă. Cristina işi aminteşte că intr-una din zile asupra plantaţiei s-a abătut o grindină cat nucile. Nu aveau unde se ascunde şi nici voie nu aveau să părăsească platzul. Aşa că femeile au infruntat grindina vreo 30 de minute, inghesuite unele in altele, acoprindu-şi capetele doar cu mainile goale. Şi tot Cristina imi relatează că o femeie din camera ei şi-a luxat glezna. Nu şi-a permis să stea in container pentru a nu fi penalizată. Cu piciorul in ghips se tara printre randurile de ceapă fără să-i intindă nimeni o mană de ajutor.

Sălăjenii sunt exploataţi de ani buni la Zeiskam
Abuzurile comise pe plantaţiile de ceapă şi ridichi din Germania sunt cunoscute de către poliţiştii sălăjeni incă din 2006. Patru persoane cu varste cuprinse intre 25 şi 52 de ani, au fost cercetate in stare de libertate, in cursul anului 2006, pentru săvar-şirea infracţiunilor privind traficul de persoane. Ulterior dosarul a fost inaintat D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Sălaj, spre soluţionare.
Totul a inceput in luna februarie a anului 2006, cand Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate Sălaj s-a sesizat cu privire la constituirea unui grup infracţional organizat care avea ca scop recrutarea, transportarea şi exploatarea prin muncă in Germania, a mai multor persoane de pe raza judeţului Sălaj, şi care percepea de la fiecare persoană racolată sume cuprinse intre 250-350 euro. Cele patru persoane din grupul infracţional le-au promis celor aproximativ 150 de persoane racolate contract de muncă pe o perioadă de 60 de zile, la muncă in agricultură şi condiţii decente de lucru şi cazare, totodată garantandu-le că o să caştige suma de 1000 de euro pe lună. “Grupul de persoane racolat de cei patru a fost transportat cu autocarul unei firme din Zalău, in Germania, unde au fost cazaţi in condiţii inumane, hrănindu-se cu alimentele duse din Romania pe toată perioada şi neavand conditii decente de igienă persoanală, muncind in condiţii mizere in agricultură, iar caştigurile realizate fiind infime, nereuşind să-şi acopere cheltuielile efectuate cu ocazia deplasarii”, a declarat pentru Graiul Sălajului purtătorul de cuvant al IPJ Sălaj, Mariana Cristea. Doi dintre membrii reţelei, au avut calitatea de “supraveghetori” a muncitorilor romani, avand un comportament agresiv faţă de acestia, adresandu-le injurii si ameninţări, potrivit poliţiştilor sălăjeni.

Blestem
“Dacă aş uri pe cineva – iar pe zbirii de la Zeiskam cred că-i urăsc – poate că cel mai greu blestem ar fi să ii doresc să alerge să-şi ocupe «platz» in Germania”, spune Corina după cateva săptămani de umilinţă.

Redacţia Graiul Sălajului a primit un sprijin consistent din partea multor persoane care au fost victime ale abuzurilor şi le mulţumeşte că au avut curajul şi puterea să rememoreze drama prin care au trecut. Le mulţumim pe această cale şi apreciem colaborarea Inspectoratului Poliţie Judeţene prin intermediul purtătorului de cuvant Mariana Cristea.

Citiţi in ziarul de maine despre umilinţele inimaginabile indurate de muncitori

Post Views: 279