In fiecare an, la sfarsitul lunii iulie se desfasoara Zilele Orasului. Primaria si-a propus ca, in acest an, sa reduca din amploarea evenimentului si sa nu cheltuie decat banii din sponsorizari si inchirierea spatiilor pentru comer-cianti, renuntand la traditionalele focuri de artificii si la formatiile de muzica usoara, care anii trecuti, tineau capul de afis. Anul acesta, activitatile se vor desfasura doar in cursul zilei de sambata si vor consta in spectacole de muzica populara, la care vor fi invitati doar cantareti de pe plaiurile salajene, exceptie facand solistul Ioan Bocsa. Noutatile din acest an constau in organizarea unei parade a portului popular organizate de Casa de Cultura a Sindicatelor si turneul de volei de plaja organizat de Primaria Zalau in Parcul Tineretului. Incepand de azi dimineata si pana duminica seara, bulevardul se va inchide facand loc tarabelor cu mici si bere sau vanzatorilor de nimicuri colorate. Scopul organizarii Zilelor Zalaului este de a sarbatori 537 de ani de la atestarea sa documentara. Dar cine stie oare asta? Imaginea pe care ne-o ofera zilele de petrecere vorbeste de la sine. Pentru unii, zilele orasului reprezinta posibilitatea de a iesi la o bere si-un mic cu prietenii. Pentru copii, Zilele Zalaului reprezinta un moment mult asteptat, pentru ca orasul se umple, in aceste doua zile, de nelipsitele tiribombe: „instalatiile de recreere pentru copii”. Dar pentru multi, Zilele Zalaului lasa un gust amar, provocand un sentiment de repulsie si de deznadejde din cauza manifestarilor dominate de spiritul gregar. Unii zalauani incearca sa plece din oras zilele astea, tocmai ca sa evite balciul care se creeaza, altii nici nu ies din casa pe parcursul celor doua zile. Sa nu mai vorbim de riverani, care trebuie sa suporte zgomotul pana la orele diminetii. Comerciantii vand de la margele, papusele, la articole de imbracaminte de iarna sau tot ce se poate pentru a mai scoate un ban din aceste zile de „sarbatoare”. Nu ar fi exclus sa ne trezim si cu niste vuvuzele prin oras.

Post Views: 64